Pentru ticluirea tratamentului, ai nevoie de un diagnostic. Asta dacă vrei să te vindeci rapid şi fără complicaţii... Alternativa ar reprezenta-o tratamentul „după ureche” care, chiar dacă are mulţi adepţi, este mai mult decât ineficientă, chiar dăunătoare.
Ce legătură are boala şi tratamentul ei cu localitatea noastră mult iubită? Păi are... Pentru că, de niscaiva ani încoace, sărăcuţa de ea gâfâie într-una, ca o mocăniţă pe aburi care pare prea mică pentru puhoiul de oameni care o apasă. Gâfâitul localităţii îl auzim cu toţii, dar ne place să credem că aşa cum a apărut, va şi dispărea, pentru că, nu-i aşa?, cineva este plătit să aibă grijă de ea...
Haideţi să efectuăm o sumară radiografiere a localităţii, pentru o mai bună înţelegere a problemelor care au condus la oboseala cronică în care se zbate de mai bine de cinci ani.
Să începem cu cei care-ar trebui să sfinţească locul: cele aproape cinci mii de suflete. Bineînţeles că, pentru a fi în ton cu trendul ţării şi al continentului, majoritatea populaţiei este îmbătrânită. Natalitatea se reflectă în numărul, din ce în ce mai mic, al preşcolarilor. Din acest motiv s-a închis o şcoală ( cea din „Topliţă”-satul Bolătău) şi urmează, în scurt timp,o a doua: cea din Pietrosu.
Ocupaţiile localnicilor sunt diverse, sublime, dar aproape că lipsesc cu desăvârşire. Pe lângă cele câteva suflete care mai slugăresc pe domeniul Petromului, mai sunt câţiva temerari care fac naveta înspre oraş(e), pentru un colţ de pâine şi o carte de muncă, chiar dacă, la sfârşitul lunii, atunci când trag linie, mai mereu, ies pe minus. „Asta e! Decât să stai şi să te trezeşti la bătrâneţe fără pensie, mai bine mergi la serviciu, chiar dacă nu rentează!”. Bineînţeles că nu am uitat de cei care slujesc interesele patronilor investitorilor locali. Pentru că, da!, în localitate, mai avem câţiva brutari, tâmplari şi lucrători comerciali. În rest, Dumnezeu cu mila! O droaie de şomeri, o altă claie de persoane care au ieşit de mult din evidenţele AJOFM-ului, şi tineri care, la aproape treizeci de ani, nu au nicio zi lucrată „pe cartea de muncă”.
Din ce trăiesc cei care, cel puţin teoretic, nu au niciun venit? Păi simplu: din împrumuturi! Astfel, în fiecare zi, o bună parte din ei iau drumul pădurii şi împrumută lemn din ea pentru a-şi putea acoperi costurile legate de „coşul zilnic”. Mai spre seară, merg să împrumute gazolină din conductele Petrom, pe lângă care, dacă tot au plecat de-acasă, mai împrumută şi fier, fie el vechi sau nu. Dacă „le bat lingurile în stomac”, nu trebuie să se descurce?
Unde sunt investitorii care ar trebui să înfiinţeze locuri de muncă? Probabil că aşteaptă, undeva la intrarea în localitate, marea asfaltare promisă de edilii locali şi judeţeni. Să aştepte... Şi noi aşteptăm.
Că tot pomenisem de investitori... În însorita noastră localitate suntem onoraţi să fim contemporani cu câţiva dintre ei: unul deţine o brutărie, altul o fabrică de mobilă ( gâfâitul ei mai că îl acoperă pe cel al localităţii), un altul o spălătorie auto ( 8 lei exteriorul) şi vreo doi investesc în exploatarea lemnoasă. Doamne-ajută!, să le meargă afacerile, pentru că altfel se îngroaşă numărul împrumutătorilor.
Din punctul de vedere al lăcaşelor de cult, stăm bine. Chiar prea bine, îndrăznim să spunem, cu speranţa că Cineva, acolo sus, nu se va supăra pe noi. Astfel, pe teritoriul localităţii sunt construite şapte biserici ( una catolică) şi o mănăstire. Canale de comunicare cu Domnul ar fi... Numai că, de atâţia ani, cea mai mare doleanţă a noastră rămâne fără rezolvare. Poate că am uitat să ne rugăm, pentru că infrastructura este (acolo unde-i şi este locul dealtfel) la pământ. Am ajuns să ne roadem unghiile de invidie, atunci când citim câte ceva despre Imperiul Roman. Ce drumuri! Şi asta acum mai bine de două mii de ani. Edilii se întrec în promisiuni deşănţate, visând la locurile parangheliei de după alegerile din iunie, anul viitor. Cocoşaţi, bucălaţi, feţi frumoşi, analfabeţi, semidocţi, pseudointelectuali, toţi vor să-şi ungă unghiile negre cu miere. Până la urmă, cei mai mulţi dintre ei, au maşini puternice, cumpărate, bineînţeles!, din bani câştigaţi cinstit, care nu simt diferenţa dintre un drum şi un pseudodrum. Restul, în speţă prostimea, să aştepte până la următoarele alegeri!
Să revenim însă la oile noastre... Primăria Zemeş. Nota şase! Nu am acordat-o noi, ci chiar primarul localităţii. Un aparat administrativ greoi, ineficient şi foarte costisitor. Aici ar trebui să-şi găsească alinare şuieratul bolnăvicios al comunei. Dar, de unde? V-aţi găsit! Cine să se ocupe de ea? Credeţi că există un plan de dezvoltare al localităţii? Nu avem pretenţia ca el să fie pus în aplicare, pentru că nu are cine, dar baremi să existe. Vă spunem că nu există... Carpe diem! La ce bun să ne preocupăm de viitor? Am pierde prezentul...
Şi totuşi când nimic nu pare să meargă, hop!, apare mama natură care ne trage de mânecuţe pentru a ne îndrepta atenţia spre peisajele deloc de neglijat pe care ni le oferă, cu generozitate, localitatea noastră. Intervine, însă, aceeaşi problemă: infrastructura. Cum să ajungi la ele, când şapte kilometri amărâţi îi parcurgi într-o jumătate de oră?
Am cam ajuns la finalul radiografierii... Populaţie îmbătrânită, şomeri, împrumutători, infrastructură inexistentă, aparat administrativ ineficient. Parcă începem să desluşim cauzele respiraţiei bolnăvicioase a localităţii. E şi ăsta un început... Avem conturat un diagnostic. Cu el o să şi rămânem, pentru că cei care ar trebui să prescrie un tratament, aşteaptă doar alegerile. Lăsaţi că, peste câţiva ani, şi cei care mai suntem încă tineri vom îmbătrâni şi vom deveni noi înşine cauze ale simptomelor bolnăvicioase amintite mai sus, uitând că plătim, cu bani grei, funcţionari publici, deputaţi, senatori, preşedinţi, care ar trebui să se ocupe de găsirea şi aplicarea unui tratament. Speranţa moare ultima!
